Conform Descopera: Creierul uman, o comoară arheologică: Cum rezistă milenii în condiții neașteptate
Cercetătorii au deslușit secretul uimitor al conservării creierelor umane, unele vechi de până la 10.000 de ani, în ciuda fragilității țesutului cerebral. Spre deosebire de exemplarele conservate chimic în laboratoare, creierul viu este extrem de moale și umed, comparat de neurochirurgi cu un tofu foarte moale. Această consistență fragilă a determinat mult timp ca țesutul cerebral să fie considerat susceptibil la descompunere rapidă după moarte. Totuși, descoperirile arheologice, inclusiv cele ale unor fosile de pești vechi de 300 de milioane de ani sau artropode preistorice, demonstrează frecvent conservarea remarcabilă a acestor organe delicate.
Condițiile ideale pentru conservarea creierului
Un studiu recent, care a analizat peste 4.000 de creiere umane din situri arheologice, a relevat că, în anumite condiții de mediu, creierul poate fi ultimul țesut moale care rezistă după deces. Mai mult, au fost documentate peste 1.300 de cazuri în care creierul a fost singurul țesut moale păstrat, restul corpului reducându-se la schelet, în morminte caracterizate prin umiditate ridicată și un conținut scăzut de oxigen.
Pentru a înțelege mai bine acest fenomen, o echipă de cercetători din Marea Britanie și Danemarca a desfășurat un experiment pe 72 de șoareci masculi. Cadavrele au fost îngropate în recipiente cu nisip, expuse la diferite niveluri de umiditate și oxigen. Pe parcursul experimentului, oamenii de știință au extras creierele la intervale regulate, analizându-le cu ajutorul proteomicii, o tehnică ce identifică proteinele prezente într-un țesut.
Forța reacțiilor chimice în conservare
Rezultatele studiului au indicat lipsa oxigenului drept factorul determinant în procesul de conservare. În medii bogate în oxigen, proteinele se degradează rapid. În contrast, în condiții de umiditate și cu un aport redus de oxigen, se conservă un set specific de proteine, rezistente la procesele de descompunere. În mod surprinzător, aceleași reacții chimice care contribuie în mod normal la degradarea țesutului cerebral ajung, în acest context, să stabilizeze proteinele și să permită conservarea lor pe perioade îndelungate, chiar secole.
Autorii studiului sugerează că mecanisme chimice similare sunt implicate și în procesele de îmbătrânire a creierului sau în afecțiuni neurodegenerative, unde se observă stabilizarea proteinelor patologice. O mai bună înțelegere a acestor procese ar putea oferi explicații atât pentru descoperirile arheologice, cât și pentru cercetările curente în domeniul neurologiei. Studiul a fost publicat în prestigioasa revistă Journal of Proteome Research.
Sursa: Descopera
