Perucile, simbol al eleganței aristocratice din secolele trecute, au avut o origine surprinzătoare, legată de un rege al Franței. Ludovic al XIII-lea, monarhul care a domnit între 1601 și 1643, este considerat a fi cel care a lansat această modă. Inițial apanaj al unor categorii restrânse, perucile au cucerit curțile regale și au devenit un accesoriu indispensabil pentru nobilime.
De la Ludovic al XIII-lea la Ludovic al XIV-lea
Pierderea prematură a părului l-a determinat pe Ludovic al XIII-lea să apeleze la peruci. Considerat un indicator al nobilimii, curtea regală i-a urmat exemplul, iar, ulterior, fiul său, Ludovic al XIV-lea, a transformat peruca într-un element central al imaginii sale. Unii istorici sugerează că motivul căderii părului lui Ludovic al XIII-lea ar putea fi legat de sifilis sau de tratamentele medicale administrate în acea perioadă.
Înainte de domnia lui Ludovic al XIII-lea, perucile erau purtate de celebrități, precum și de cei care sufereau de căderea părului. Totul s-a schimbat odată cu adoptarea lor de către rege. Curtenii au îmbrățișat rapid noul trend, ducând la o creștere exponențială a numărului de peruchieri. La Paris, de exemplu, numărul acestora a crescut de la 200 în 1673 la 835 în 1765. Părul uman era materialul de lux, dar, uneori, se folosea și păr de cal sau de capră pentru clasele mai modeste.
Perucile, între modă și igienă
În timpul lui Ludovic al XIV-lea, perucile „full-bottom”, caracterizate de volum, cărare pe mijloc și bucle lungi, au devenit extrem de populare. Uneori, realizarea unei singure peruci necesita părul de la zece persoane. Dincolo de aspectul estetic, perucile aveau și un rol practic. În secolul al XVII-lea, aglomerarea urbană și igiena precară favorizau răspândirea bolilor și a mirosurilor neplăcute.
În loc să fie spălate frecvent, perucile erau tratate cu pudre parfumate pentru a ascunde mirosurile. Arome precum violeta, trandafirul, iasomia și portocala erau folosite pentru a masca eventualele mirosuri. Cu toate acestea, întreținerea era rudimentară, perucile devenind rapid un mediu propice pentru dezvoltarea păduchilor. Medicul Andrew Duncan observa, în 1796, că perucile erau infestate.
Sifilisul și declinul perucilor
Perucile aveau și un rol mai întunecat: ascundeau simptomele sifilisului. Boala, răspândită în Europa din secolul al XVI-lea, provoca căderea părului și răni pe scalp. Peruca acoperea aceste semne, iar pudra parfumată masca mirosul leziunilor.
Spre finalul Revoluției Franceze, perucile extravagante au început să fie considerate simboluri ale excesului aristocratic. Stilul a fost abandonat treptat în favoarea simplității. În epoca lui Napoleon Bonaparte, perucile masive au devenit complet nepractice, fiind greu de imaginat pe câmpul de luptă.
