Conform Economistul.ro: România, prinsă în capcana fondurilor europene: granturi sau datorii, ce plătim cu adevărat?
Ultimele zile au adus în prim-plan dezbateri intense referitoare la fondurile europene, în special cele din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Discursurile triumfaliste despre „miliarde absorbite” maschează realități mai complexe, unde beneficiile financiare vin la pachet cu o serie de obligații și condiționalități care pot influența decisiv politicile interne ale țării. Se pare că, în loc de o oportunitate pură, fondurile europene devin, pentru România, o „factură plătită la termenul stabilit de altcineva”, implicând renunțarea la o parte din suveranitate.
Absorbția, o cifră de afaceri sau o factură la scadență?
Felicitările adresate oficialilor guvernamentali pentru anunțarea sumelor „absorbite” din PNRR tind să ignore complexitatea procesului. Această „absorbție” reprezintă, în esență, finalizarea unor proiecte și efectuarea plăților aferente, un lanț lung de proceduri, de la studii de fezabilitate și avize, la licitații și contestații. Comunicarea publică simplifică adesea acest mecanism într-o singură cifră triumfalistă, ocultând meritele funcționarilor care au dus la bun sfârșit munca administrativă.
De la miliarde promisi la datorii certe: realitatea cifrelor PNRR
Planul inițial al României prevedea aproximativ 29,2 miliarde de euro din PNRR, o sumă revizuită ulterior la 28,5 miliarde. Documentele europene din iulie 2026 indică o realitate financiară diferită, cu un cost estimat de 20,106 miliarde de euro. Dintr-o sumă inițială cu o componentă mare de împrumut, acum peste 6,5 miliarde de euro vor trebui rambursate, împreună cu dobânzile aferente. Această reducere a componentei de credit poate fi interpretată ca o prudență, dar semnalează și incapacitatea administrației de a duce la bun sfârșit investițiile în calendarul impus de Bruxelles.
Prețul „clientelei” europene: ce pierdem pentru banii primiți?
Relația României cu Bruxelles-ul, în contextul fondurilor europene, poate fi comparată cu o formă administrativă a instituției romane a clientelei. Banii vin însoțiți de jaloane, ținte și condiționalități stricte, care pot ajunge să dicteze legislația internă. Strategia națională pentru conservarea biodiversității și legea salarizării unitare sunt exemple elocvente. Observațiile critice privind lipsa de rigoare în elaborarea acestor strategii sunt întâmpinate cu amenințarea pierderii tranșelor financiare, transformând discuțiile tehnice în teste de loialitate față de angajamente asumate anterior.
Un miliard de euro alocat dotării unităților de învățământ cu echipamente digitale, într-un context de scădere a populației școlare, sau reducerea drastică a țintei pentru programul de împăduriri, de la 56.000 la 18.000 de hectare, sunt exemple concrete ale direcționării fondurilor europene. Echipamentele ajung în spitale fără specialiști, iar hectarele împădurite sunt anunțate ca biruințe ecologice, deși pădurea adevărată se conturează în decenii. România nu este, poate, singurul popor confruntat cu alegeri dificile între resurse și autonomie, dar se remarcă prin acceptarea docilă a condiționalităților europene, transformând fiecare angajament într-o axiomă morală internă. Această dependență, mai veche decât PNRR, va persista mult timp după ultima tranșă plătită.
Sursa: Economistul.ro
