Mircea Lucescu seamănă cu un maestru în căutarea unui atacant de suflet pentru meciul de la Istanbul
Dăduse semne că are arme suficiente la dispoziție pentru barajul cu Turcia, însă vestea că Louis Munteanu nu va putea evolua în meciul de vineri din cauza unei rupturi musculare adaugă un problem suplimentar selecției naționale. Pregătirea pentru confruntarea de la Istanbul devine mai complicată pentru selecționerul Mircea Lucescu, care va trebui să găsească un atacant disponibil, capabil să ducă greul pentru echipa națională.
Ce variante mai rămân pentru Lucescu?
Criza atacanților devine din ce în ce mai evidentă, atât în sânul lotului, cât și în fotbalul intern românesc. Lista de potențiali înlocuitori pentru Louis Munteanu se restrânge rapid. Varianta cea mai plauzibilă, în condițiile suspendării lui Drăguș și accidentării lui Munteanu, este Daniel Bîrligea, jucător de la FCSB, care a avut o evoluție mai slabă în ultimul sezon, dar pare singura șansă reală în acest moment.
În afară de Bîrligea, apare pe lista și tânărul Vermeșan, de la Primavera Veronei, însă acest opțiune pare mai mult o încercare de a menține tonusul echipei cu un nume mai familiar, decât o soluție concretă pentru meciul deciziv.
Bătălia internă pentru atacanta de performanță
Din lista extinsă de 17 jucători români cu șanse de titularizare, câțiva sunt excluși din start din motive medicale sau de formă. Pușcaș și Alibec, de exemplu, sunt accidentați sau în recuperare, iar alții precum Trică sau Stoian sunt considerabili prea tineri pentru un meci atât de important. În plus, vârsta și experiența joacă un rol crucial în decizia lui Lucescu, iar pentru atacanți cu experiență peste 35 de ani, nu prea există loc de debut în aceste condiții.
Astfel, lista de posibilități scade substanțial. Rămân trei nume care se pot lupta pentru glorie: Al. Pop, Ișfan și Daniel Paraschiv, însă fiecare are anumite limite. Alin Pop, de exemplu, joacă ocazional la Dinamo, iar Paul Ișfan e mai degrabă o aripă de atac, decât un vârf pur, ceea ce limitează opțiunile pentru postul de finisher.
Sărăcia de soluții în ofensiva naționalei reflectată și în campionatul intern
Cazul lui Bîrligea nu este singular. Lista de potențiali atacanți români, pe care selecționerul trebuie să-i ia în considerare, arată o adevărată criza de profil din fotbalul intern. În cele mai multe cazuri, cei care pot oferi variante concrete sunt jucători cu experiență limitată, sau străini aduși pe termen scurt, mulți dintre ei fără valoare fenomenală, dar capabili să umple golurile momentului.
În realitate, numărul de atacanți români cu adevărat valorosi și pregătiți pentru meciuri de asemenea anvergură pare să fie insuficient pentru a acoperi toate nevoile echipei. Și asta conduce la o situație paradoxală: dacă centrele de juniori nu produc atacanți de valoare, cluburile românești sunt condamnate să se bazeze pe soluții de moment, uneori chiar pe stranieri.
Fotbalul românesc, într-un cerc vicios aparte
Lucescu, cunoscut pentru abilitatea sa de a improviza și de a scoate valoare din resurse limitate, se află acum în fața unei ecuații din ce în ce mai complicate. Să ai doar trei candidati serioși pentru vaga poziție de atacant la un meci atât de important nu vorbește despre o situație favorabilă.
Problema se accentuează dacă privim mai departe. Sunt vinovați, mai degrabă, cei responsabili de sistemul de dezvoltare? Se pare că centrule de juniori românești nu reușesc să formeze atacanți de nivel internațional, iar cluburile, ca urmare, recurg la importul de străini fără să fie întotdeauna soluția ideală.
De fapt, această combinație de cauze a dus la o situație în care premierea efortului momentului predomină în detrimentul unei strategii de creștere a unui stil de joc și a unor jucători de valoare pe termen lung. Curând, selecționerul va trebui să găsească soluții improvizate și, poate, să se bazeze pe soluții pe care internaționalii români le pot oferi, chiar dacă nu sunt idealul.
Până și Mircea Lucescu, cu experiența sa, pare fără arme suficiente într-o vreme în care, pentru atac, fotbalul nostru pare să fie mai mult un teren de improvizație decât de performanță la cel mai înalt nivel.
